Omul cu un singur tricou

     Vian ramase pentru o clipa pe ganduri. Ca de fiecare data cand i se punea intrebarea asta, urma un scurt efort de memorie pentru a realiza daca in portofelul sau nou, din piele maro, avea si bancnote si mai ales, daca ii erau suficiente pentru a plati ceea ce urma sa cumpere. Insa, ca aproape de fiecare data, mana sa dreapta se dovedi mai rapida si, cu o miscare mecanica, desfacu nasturele metalic de la buzunarul din spate al pantalonului si scoase la iveala bucata dreptunghiulara de piele fara de care tanarul ar fi plecat din magazin exact asa cum a intrat, cu mainile goale.

     Era sfarsitul lunii si Vian stia ca din banii de salariu, isi poate permite sa-si mai cumpere cateva haine. Tricouri, mai ales. Preferatele lui.  Cu toate ca aburii toamnei incepeau sa-i gadile narile, iar pielea i se facea deseori ca de gaina, Vian nu purta nici pulover, nici vreo geaca sau palton ci doar un tricou. Acelasi tricou. De culoare crem, cu maneci cu dungi subtiri, albastre. Sau poate fusese alb? Iar dungile o alta culoare?  Ciudat,nu si mai amintea nici de cat timp il avea, nici de unde avusese prilejul sa il cumpere si nici daca fusese atunci vreo oferta tentanta sau nu. De fapt, barbatul gandi ca se simte ca si cum il are dintotdeauna, de parca se nascuse cu el. Sau poate mama lui ii croise un tricou din chiar scutecul in care era infasurat inca din prima lui zi de viata.

     Incerca sa se obisnuiasca la gandul ca nu se poate. Desi se incapatana sa tot incerce, la fiecare sfarsit de luna, din fiecare salariu, lua drumul magazinelor, intocmai ca o pipita tampa care-si poarta anevoios dar cu mandrie tocurile de 20 cm , prin mallul pestrit si obositor. Spera. Stia ca daca va inceta sa o faca, viata sa isi va pierde si farama de farmec de care Vian se agata deseori cand se simtea profund dezamagit. Intotdeauna se socotise un luptator iar , aidoma unu joc video, viata ii oferise pana acum acces la mai multe nivele. Si de fiecare data incerca pana cand auzea, triumfator, semnalul sonor ce indica “Mission Acomplished” si trecerea la un nivel superior. Intr-o zi, ochii sai vor citi cu lacrimi sau cu un zambet fad, inevitabilul “Game Over”. Dar nu si pierdea timpul gandind atat de departe. Pana atunci, jocul avea sa ii mai rezerve desigur, destule surprize.

     Cu un gest automat, barbatul isi scoase din punga noul tricou privindu-l admirativ. Oare de data asta va reusi? Un soi de emotie promordiala il strabatea de fiecare data cand incerca. Se temea un pic de esec dar stia ca nu avea incotro. Lumea il privea deseori ciudat pe strada sau la birou, oamenii susoteau masurandu-l din ochi cu un soi de mila sau dispret. El era omul cu un singur tricou. Niciodata nimeni nu-l vazuse imbracat cu altceva. Bratele sale nu cunoscusera atingerea vreunui pulover catifelat sau a unui pardesiu calduros. Pieptul sau nu imprumutase niciodata formele bine conturate vreunei camasi cambrate sau vreunui costum elegant, gatul sau nu simtise vreodata prezenta ocrotitoare a unei helanci sau a unei geci de fas cu formoarul inchis etans pana in capatul de sus. Tot ce putea purta era acel simplu si invechit tricou, ca si cum cineva acolo sus ii harazise sa si duca viata intr-o “monogamie” vestimentara perfecta , de la care nu se putea abate, cu nici un chip.

     De fiecare data cand incerca, pur si simplu sa scoata tricoul, acesta se incapatana sa nu iasa. Devenea ca o carapace vie ce il strangea chinuindu-i simturile. Incercase sa il taie de mai multe ori, sa il sfasie cu unghiile sau cu dintii, dar odata cu tricoul simtea cum isi taie sau sfasie si propria carne. Cand frigul il chircise de tot, cautase sa imbrace o haina groasa imblanita. Dar cum isi simtea nou vestmant cuprinzandu-l, tricoul parca prindea viata, devenind una cu pielea sa iar durerile il macinau atat de tare incat in clipa ce urma, cu un gest reflex, isi scotea de fiecare data haina. Sau puloverul, sau geaca , sau pardesiul…Se obisnuise ca la dus sa intre de fiecare data imbracat iar tricoul era spalat impreuna cu trupul sau, ca si cum nu ar fi altceva decat stratul exterior din propria piele. Era ciudat, fibrele din care era facut nu se deteriorau niciodata complet, ci doar cat sa arate ca e un vesmant vechi, neatragator privirii, pe care nimeni nu si-ar mai dori cumva sa l poarte.

     De multe ori privea in jurul sau la oamenii ce duceau o viata vestimentara normala, armonioasa si se intreba de ce oare trebuia sa indure el aceasta suferinta, frigul, rautatea..Desi era o fire vesela, Vian nu prea avea prieteni. Nu stia daca era din cauza singularitatii felului vestimentar din partea superioara sau nu reusise sa rezoneze la un nivel mai profund cu vreunul din cei pe care i considera amici. Sau poate el era cel care preferase, pur si simplu, sa i tina la distanta.

     Femeile din viata lui nu-l iubisera. Nici macar una. Toate il mintisera, la un moment dat, si se intreba daca nu cumva numele sau inversat nu ar fi decat o eticheta a unui produs pe care femeile deseori, cu buna stiinta, il puteau exploata. Trecusera toate la fel cum vara cea mult dorita vine cu alaiul ei de  culori incantandu i privirea, mangaindu-i pielea aspra pentru prea putin timp, inainte de a lasa loc unei alte toamne mohorate.

     Pasea pe aleea din fata blocului , gandindu la toate astea. Se va pregati pentru diseara.Trecuse ceva timp de cand o femeie nu mai calcase pragul garsonierei sale. Si asta pentru ca el alesese asa. Isi dorise o perioada doar pentru sine, in care spera sa si regaseasca prosepetimea zambetului si dorinta de a iubi.

 

 

     Pe Ana o cunoscuse in urma cu cateva saptamani in parc. El statea pe o banca, privind pierdut spre lacul unde ratuste delicate si galagioase tasneau de colo-colo , ca niste veritabile maestre ale acrobatiilor acvatice.

     Ea tragea un catel slab de zgarda cu miscari suave. Trecuse exact prin fata lui iar Vian nu putuse sa nu observe delicatetea chipului si mersul ei de felina care il facu sa scoata un usor sunet exclamativ. Privind dupa ea, instinctiv se trezi vorbind cu voce timida:

     -”Buna. Catzelul tau are ciulini prinsi in blana. ”

     Fata se uita pentru o clipa, usor mirata, scrutand cu privirea blana usor tocita a patrupedului si incepu sa-l mustre pe un ton pe care Vian il gasi usor amuzant:

     -”Axy, iar te-ai rostogolit prin toti maracinii. Uite ce ai facut…iti place? ”

     Apoi , cu o miscare la fel de delicata, incepu sa desfaca unul din ciulini din blana cainelui. Dar Axy nu dadea semne ca ar fi inteles prea multe din ce i se intampla si mai ales, ca ar avea rabdare sa supuna neplacutei operatiuni. Asa ca incepu sa se miste incat fata se chinuia incercand sa-l mentina intr-o pozitie statica.

     -”Axy, daca nu stai cuminte, nu am sa pot sa ti-i scot. Hai, puiu’ lu mama” si il mangaie usor cu palma pe crestetul capului. Vian ii simti in acel gest explozia de afectiune si feminitate pe care si-ar fi dorit sa o simta si el, macar pentru cateva clipe, de la o faptura atat de suava.

     -”Te ajut eu, vrei? “Nu ma musca, nu?”

     -”Uite, tu il tii sa nu se miste si eu ii desfac usor ciulinii.”

     Cateva minute mai tarziu, fata se plimba alaturi de caine si baiat pe aleea catre iesirea din parc. El ii povestise cum la randul sau a avut un catel pe care l-a iubit foarte mult si pe care intr-o zi o boala necrutatoare i l-a rapit. Fata ii simtise tristetea din glas in timp ce povestea si il privea cu ochi mirati, de parca nu mai auzise niciodata o astfel de poveste. Ii observase tricoul ponosit si pentru o clipa se gandise daca nu cumva baiatul de langa ea ducea o viata foarte grea. Dar nimic din restul vestimentatiei sau din tinuta sa nu ar fi putut duce cu gandul la o astfel de ipoteza. Vian era un om foarte ingrijit si curat, cu parul aranjat impecabil, atent barbierit,intotdeauna depilat, iar pantalonii si pantofii sport pe care ii purta pareau noi si parca scosi din ultimele cataloage de moda .

     La iesirea din parc, baiatul ii ceruse un numar de telefon, iar fata i-l daduse, usor sfioasa dar foarte bucuroasa.

     De atunci se intalnisera deseori.  Timpul trecea alfel cand era cu el si Ana simtea un soi de bucurie simpla de a face lucruri alaturi de Vian incat nici nu mai observa ca baiatul purta acelasi tricou de fiecare data. Sau poate observa dar, pur si simplu, nu ii pasa. Desigur, nu fusese niciodata o persoana foarte conformista si de multe ori mama ei o certa ca traieste cu capul in nori si viseaza la cai verzi pe pereti. Dar Ana niciodata nu tinea cont de spusele ei , ea doar isi propusese sa-si traiasca fiecare moment din viata cu placere cautand simplitatea. Iar Vian ii parea un om cu sufletul curat, ii putea citi asta in ochii lui care o priveau intr-un fel in care nimeni nu o mai privise pana atunci. Iar Ana stia ca nu nici va mai putea intalni privirea asta atat de sincera la alti barbati.

 

 

     Cheia se dadu de doua ori peste cap asemenea unei maimutzici care face tumbe intr-un spectacol de circ si in clipa urmatoare, Vian se pomeni in intunericul din garsoniera sa. Bajbai ca de fiecare data dupa intrerupatorul aflat chiar la intrarea pe hol, in partea dreapta, la nivelul umarului. Isi aminti ca mereu isi propusese sa schimbe acel intrerupator cu unul luminat altfel incat mana sa sa nu mai exploreze inutil peretele din regips in cautarea magicului buton ce putea sa alunge bezna.

     Arunca intr-un colt punga de cumparaturi nu inainte de a scoate, cu un soi de admiratie si bucurie de copil, noua achizitie vestimentara. O emotie il cuprindea de fiecare data cand incerca sa dea jos vechiul vesmant sperand ca lucrurile se vor schimba si de data asta chiar va reusi sa imbrace ceea ce cumparase . Era un tricou de culoare galben aprins din bumbac, cu anchior, iar in centru se putea citi un scris razlet, cu litere nu foarte mari, de culoare alba : “I drive my dog crazy with my boomerang” si Vian nu se putu abtine sa se gandeasca ce fusese oare in capul lui cand facuse tocmai aceasta alegere.

     Cu mainile tremurande, baiatul trase de partea de jos a vechiului vesmant si pentru o clipa avu impresia ca acesta se desprinde de pielea pe care nu o vazuse si nici nu o simtise niciodata la atingere. In secunda urmatoare, trupul incepu sa il usture atat de tare incat Vian nu se putu abtine si scoase un gemat scurt de durere. De fiecare data cand incerca sa faca asta avea senzatia ca poarta un plasture urias, uitat mult prea mult timp, astfel incat a devenit una cu trupul si orice incercare de a-l indeparta ar insemna sa scoata doar un alt tipat sfasietor. Lacrimi ii inundara obrajii pentru caateva clipe si se intreba de ce oare plange: din cauza durerii pe care tocmai o simtise sau din cauza deznadejdii ce il cuprindea de fiecare data cand incerca desfacerea. Sau poate din ambele motive?

     Cu un gest reflex, deschise usa uriasului sifonier care se intindea pe 2 pereti ai camerei. Pe rafturi, frumos aranjate, zaceau o multime de haine viu colorate, de la tricouri , camasi, pulovere mai groase sau mai subtiri pana la paltoane de bumbac, sacouri de catifea si cateve geci din piele.Cu siguranta, orice barbat ar fi invidiat o asfel de garderoba ce reprezenta, fara indoiala, rezultatul unor ani buni de rataciri prin magazinele de specialitate.

     Tricoului galben cu indemnul la “ocrotirea” rasei canine ii reveni un loc in partea de sus, alaturi de alte cateva t-shirt-uri ce marcau colectia de vara a anului in curs. Nu apuca sa inchida in urma usile giganticului dulap cand, in linistea serii, taraitul scurt si repetitiv al soneriei ii aduse aminte ca timpul trecuse mai repede decat se asteptase si ca seara asta trebuia sa fie cu adevarat speciala. Cu emotia unui copil, Vian deschis usa si in prag aparu, zambareta si nerabdatoare, Ana, care i se arunca direct in brate.

 

 

     Camera se lumina incetul cu incetul in linistea diminetii de duminica, iar Vian se simti ca un computer care isi incepe lentul proces de restartare. Ochii nu i se dezlipira de tot, semn ca trupul sau si-ar fi dorit sa mai leneveasca un timp, dar softul incarca rapid toate informatiile pe care le tinuse in stand-by in timpul somnului. Primul gand care-i veni in mintea era ca Ana trebuie sa fie alaturi de el, apoi intr-o fractiune de secunda, intreg filmul noptii trecute i se derula in minte. Sarutul de regasire al fetei, colectia sa de haine care ii starnise vizitatoarei un “uau”, sticla de vin rosu pe care Vian o tinuse special pentru venirea Anei, pastele la cuptor pe care fata a dorit neaparat sa le gateasca impreuna cu el, masa savuroasa cand fiecare servea amuzat din furculita celuilalt, rasul catifelat al fetei, apoi dusul pasional…si minunata partida de amor in care baiatul simtise cu adevarat caldura si dorinta Anei.Vian se intreba daca mai simtise oare vreodata in viata sa atat de multa dorinta din partea unei femei.

     Pe masura ce retraia momentele de atingere cu un zambet adolescentin intiparit pe chip, bratele incepura sa se dezamorteasca si sa se plimbe in jurul trupului. Pentru prima data simtea o ciudata senzatie de nou, de parca corpul sau i-ar spune “Atinge ma”. Adormit inca , isi mangaie usor pieptul si pentru prima oara, simti ca ceva era diferit la el. Dar oare ce? In infinitatea de ganduri care il cuprinse, unul singur isi facu loc in fata: piele,simtea piele. Era atat de fina si moale incat mainile sale incepura sa alerge grabite in sus si-n jos atingand umeri, omoplati, pectorali, sfarcuri, abdomenul, buricul, linia coloanei, totul intr-o nebuneasca miscare ce ii trezea simturile si ii umplea sufletul de o emotie noua, nemaiintlanita. Isi regasea propriul trup, propria carne si piele. Desi isi simtea capul greu ca un bolovan, semn ca vinul rosu de azi noapte fusese mai mult decat ar fi trebuit, corpul sau parea viu si proaspat ca si cum o floare a imbobocit si descopera pentru prima data razele blande ale soarelui. 

     Narile ii frematara de un miros cunoscut. Mirosul propriului sau trup.amestecat cu parfum, mirosul trupului Anei si inca ceva. Miros de paine prajita? Si omleta cumva?  

     Amalgamul ce ii imbia simturile il facu sa deschida ochii complet si sa se poata admira. Nu isi putea explica exact ce se intamplase dar era o minune. Un miracol se infaptuise in acea dimineata pentru el. Era ceva grozav, nemaintalnit, neamaipomenit, era…

     -”Iubirea mea vrea un ceai de fructe sau prefera o cana cu lapte dulce?”, sopti vocea suava a Anei. 

     Fata aparu imediat in prag, tinand intr-o mana tava aburinda cu miros de omleta si paine prajita. Vian o privi lung , cu un zambet larg incat ar fi putut cuprinde in el intreg universul.si nu se putu abtine sa constate ca asa, cum arata, cu parul desfacut , desculta, si cu tricoul lui cel ponosit tras pe ea ca o camasa de noapte, era cea mai frumoasa femeie pe care o vazuse vreodata in viata sa si tot ce isi mai putea dori in lumea asta.